Drumul spre libertate

timp de citire: 5 minute

Drumul spre libertate

Suntem impreuna de 12 ani si tot am senzatia ca vorbim limbi diferite. Trebuie sa gasesc o metoda sa scap de aici. Am senzatia ca pierd timpul si nu inteleg de ce stau doar aici, cand as putea la fel de bine sa ma ocup si de alte lucruri. Nu inteleg de ce nu se opresc macar un pic din goana aceasta si sa vada cate resurse pierd. Vreau sa le fie bine si nu pot sta linistit pana cand nu ma fac auzit.

Asa gandea Haiduc, un caine de curte, care isi traise toata viata in lant. Atunci cand veneau copiii in vacanta il mai scoteau la joaca, dar mult prea putin. Era adus rapid la locul lui. Haiduc era foarte fericit cu viata lui si se simtea liber. Stia ca poate intra si iesi din cusca oricand vroia, stia ca poate manca atunci cand avea chef si mai tot timpul avea cu ce se hrani. Cateodata chiar impartea bucata de paine cu pasarile pe care le privea in liniste cum ciugulesc din surplusul lui. Nu ii era tot timpul foame, insa ce il hranea cel mai mult era bucuria de a-si pazi stapanii. Ii era bine.

Pana intr-o zi, cand Haiduc si-a dat seama ca el uraste sa doarma. Dar ce sa faca toata ziua? Nu avea tot timpul activitate, asa ca a inceput sa se gandeasca la cum sa foloseasca acel timp mai bine. Deodata si-a amintit de jocurile cu copiii si de cum alergau in toata curtea si nu ii venea sa creada cum de nu s-a gandit pana atunci la tot teritoriul pe care il avea. “Cu siguranta stapanii ar fi foarte fericiti daca as avea initiativa si as umbla prin toata curtea”, s-a gandit Haiduc.

A dat sa plece si nu intelegea de ce nu poate sa treaca de granita facuta de labutele lui de ani de zile. S-a uitat in jur si atunci a vazut cercul. Era pentru prima data cand isi vedea libertatea in lant. Haiduc era liber in limita cercului si atat. Cat era lantul, atat.

Din acel moment nu l-am mai recunoscut pe Haiduc, cainele copilariei mele. Ziua era agitat, iar noaptea urla cat de tare putea. La sat se considera ca un caine care urla este semn rau, asa ca mamaie a incercat sa il faca sa taca. A aplicat multe metode, chiar si leacuri babesti, insa nimic nu a functionat. Haiduc vroia sa scape din lant si tragea cu toata puterea de el. Ajunsa cu rabdarea la limita, mamaie s-a hotarat sa il dea “pe poarta afara”. Haiduc, naucit de ceea ce i se intampla, a ramas langa gard, cuminte.

Nu vazuse niciodata partea aceasta a gardului. Nu intelegea ce i se intampla si ce cauta acolo. El vroia in curtea lui pe care trebuia sa o pazeasca. Nu stia altceva si nu mai avea timp sa o ia de la inceput. Era prea batran sa cunoasca lumea asta noua. Era prea batran sa isi caute un alt stapan si, pana la urma, stia ca toti stapanii isi doresc caini tineri pe care sa ii formeze.

Eu ma simteam candva ca Haiduc. Nu vedeam lantul in jurul meu, dar il stiam acolo. Mi se spunea ca am libertate sa fac orice vreau si am crezut acest lucru pana in momentul in care am vazut lantul. Simteam ca pierd timp valoros pe care l-as putea folosi in alte proiecte. Imi doream sa se schimbe ceva. Ma concentram puternic pe modul in care sa aduc schimbarea in cadrul organizatiei, pe a face lucrurile mai bine, mai eficient si a impartasi experientele cu ceilalti. Am inteles ca unor oameni nu le place sa fie scosi din zona de confort si alegerea le apartine.

Intr-o zi mi-am amintit de Haiduc. Mi-am dat seama la timp ca ceva trebuia schimbat in mine, nu in afara mea. Aveam nevoie sa ma pregatesc pentru libertatea de a privi dincolo de “gard”. Am inceput sa imi pun pe hartie toate fricile si sa ma pregatesc pentru viitorul pe care mi-l doream. Cand am ajuns sa vad lista rezolvata, mi-am dat seama ca lantul nu mai exista. Eram libera.

Tu cum iti pregatesti viitorul azi?

#coaching

Share

Nu sunt comentarii - fii primul care comenteaza!

Lasă un răspuns