Am inceput acest articol de cateva ori si de fiecare data cuvintele se aseaza diferit… si cum ar putea fi altfel, atunci cand este vorba despre “perfectiune”?

Ti s-a intamplat vreodata sa simti ca nu esti suficient de bun(a) pentru a face parte dintr-un anumit grup sau poate sa conduci o anumita echipa? Sau ca nu esti suficient de bun(a) incat sa obtii ceea ce iti doresti?
De obicei retraim comparatiile din copilarie cu acei copii “de nota 10” de fiecare data cand ne aflam intr-un moment important al vietii noastre, cand avem de luat anumite decizii sau vrem sa facem anumite schimbari. Sunt acele momente cand ne consideram mai putin perfecti si avem credinta (ni s-a spus) ca doar oamenii perfecti pot reusi …

Imi aduc aminte acum de Mihaela din copilaria mea, un personaj dintr-o poveste pe care o credeam uitata. Aceasta Mihaela nu se pieptana, nu isi aranja hainutele, era tot timpul mototolita si evident ca nu avea prieteni. In mintea mea de copil era clar de ce era singura: cine si-ar fi dorit un prieten care nu este perfect?

Am copilarit cu imaginea aceasta in minte si m-am antrenat sa imi traiesc viata dupa cum credeam eu ca si-ar fi dorit ceilalti, m-am antrenat sa le fac pe plac si sa fiu “perfecta”. Am pus o presiune mare pe rezultatele mele si ma „hraneam” cu laudele venite din partea parintilor, a profesorilor si mai tarziu a sefilor.

La un moment dat s-a intamplat sa ma simt prizoniera in propria viata, sub atatea masti purtate, si sa imi dau seama ca efortul meu nu era echilibrat cu ceea ce reuseam sa primesc in schimb. Desi totul parea ok, simteam ca lipseste ceva foarte puternic in viata mea: libertatea de a fi eu… lipsea tocmai libertatea de a fi imperfecta.

Am realizat in acesti ani ca perfectiunea este un ideal spre care tindem si m-am simtit libera cand am inceput sa imi accept limitele, greselile, vulnerabilitatile, cand mi-am dat voie sa rad sau sa plang indiferent cine era langa mine. Este interesant cum cele mai multe “greseli” le facem cu oamenii cei mai apropiati. L-am intrebat recent pe Alex (8 ani) de ce acasa este nazdravan, iar la scoala este atat de cuminte si mi-a raspuns asa: “acasa ma simt liber”. Exact! Un copil de 8 ani si-a dat seama ca este nevoie de un mediu sigur pentru a fi tu, pentru a fi vulnerabil, altfel risti sa pierzi ce ai construit deja.

Si cu toate acestea, vine timpul cand realizam ca in fiecare moment al vietii noastre suntem intr-o etapa de “work in progress”, avem diferite slabiciuni si puncte forte, facem diferite greseli si definim intr-un anumit fel succesul. Ne dam seama ca greselile pe care le facem reprezinta doar oportunitati prin care putem invata sa fim mai buni in activitatea noastra.

Din punctul meu de vedere, este esential ca relatia de coaching sa se bazeze pe acel mediu sigur in care sa te simti liber, in care poti lasa deoparte mastile zilnice si in care exista o comunicare autentica. Relatia de coaching este o calatorie transformationala in care greselile sunt privite ca oportunitati, o calatorie in care clientul invata sa se descopere si sa gaseasca cele mai bune solutii la obiectivele lui. Aceasta relatie creste increderea clientului in fortele proprii, creste stima de sine si, implicit, calitatea vietii.

Cred ca adevarata putere vine din capacitatea de a fi tu insuti/insati, de a-ti da voie sa fii imperfect(a). De aici incepe drumul spre perfectiune, de aici te poti dezvolta si poti crea relatii autentice, sanatoase.